Nu mai organizăm Tell a Story Conference
Încep anul 2026 cu o veste nu prea bună… Nu credeam că ziua asta va veni vreodată sau mai bine zis nu-mi imaginam ca va trebui să vreodată să fiu pus în postura asta. Este una dintre cele mai grele decizii pe care le-am luat în viața mea și în ultimele 6 luni m-a frământat foarte tare. Dar asta e viață! Orice lucru, indiferent dacă e bun sau rău, are un început și un final.
Sincer, nici nu știu dacă este un final. Sau cel puțin așa sper. Dar… anul acesta, în 2026, nu vom mai organiza conferința Tell a Story. Nu știu dacă va fi o pauză de un an sau va fi definitiv, însă eu sper că ca acest proiect să continue sub o formă sau altă. Și din păcate, nu depinde doar de mine, că dacă era așa, nu luam această decizie. Depinde și de voi, cei care participați an de an, fie în calitate de speakeri, parteneri, furnizori sau staff, fie în calitate de simpli participanți.
De fapt, acesta este și motivul pentru care am scris acest articol (și un video pe YouTube), ca să vă ofer tuturor câteva explicații pentru a avea o imagine de ansamblu. Nu vin cu scuze, pentru că nu am de ce, ci mai degrabă vă sunt dator cu clarificări pentru a înțelege de ce acest proiect, cel puțin momentan, nu poate merge mai departe.
Știu că această veste este un motiv de întristare pentru cei care ați răspuns ”prezent” în fiecare an și pentru cei care ne-ați ajutat și susținut. Datorită vouă și pentru voi, eu și echipa mea am depus o munca colosală pentru ca crea Tell a Story Conference în maniera pe care o știți și o îndrăgiți. Datorită vouă ne-am găsit motivația și curajul să organizăm până acum 4 ediții și pentru asta vă mulțumim și mă înclin în fața voastră .
Pentru alții, e o veste neutră. Pentru cei care n-ați fost niciodată și nici n-ați fost curioși de ce facem noi acolo, nu e nicio pierdere.
Însă pentru alții, este o veste extraordinară. Știu că e cinic, dar sunt realist. Știu că sunt oameni care nu mă plac și sunt perfect ok cu treaba asta. Știu că sunt oameni care jubilează că ”lui Julius Paul nu mai merge șandramaua” și din nou, sunt ok și cu asta. Și mai știu că sunt oameni care ne-au pus piedici și au încercat să bage bățul prin gard ori de câte ori au avut ocazia, fie din rea intenție, fie invidie sau alte lucruri similare. Eu oricum vă mulțumesc și vouă, fiindcă fără să vă dați seama, ne-ați și ajutat. Reclama negativă e tot reclamă, iar faptul că ați semnalat niște probleme de care noi nu am fost conștienți, ne-a ajutat să îmbunătățim. Deci și haterii sunt buni la casa omului.
De unde a venit ideea conferinței Tell a Story?
Ei bine, acest eveniment a fost ca și copilul meu și veți înțelege imediat de ce. Încă de acum mai bine de 10 ani, undeva prin 2015-2016, când am fost la prima conferință de fotografie, mi-am dorit ca într-o zi să ajung și eu să vorbesc pe scenă. Treaba asta a devenit una dintre motivațiile mele ca să evoluez profesional. Mi-am spus atunci că dacă muncesc suficient de mult și devin un fotograf foarte bun, într-o zi voi fi și eu invitat să împărtășesc din experiența mea. Și ziua aceea a venit, în 2019, când am fost speaker pentru prima dată, la conferința Shootless de la Sibiu. Dar, în tot acest timp, am fost la zeci de evenimente similare, ca simplu participant și am observat nereguli sau lucruri care se pot îmbunătăți. Și ca un perfecționist ce sunt, nu m-am putut abține și le-am oferit feedback, dar și sfaturi organizatorilor. Dar, din păcate nu toate au fost băgate în seama și asta m-a frustrat pe moment. Atunci s-a înfiripat în mintea mea ideea de a organiza eu o conferință, idee care a stat la copt ani de zile până a apărut momentul oportun.
În 2020 a venit pandemia, deci gata cu evenimentele de orice fel, inclusiv cu conferințele de fotografie și videografie. Eu am suferit mult din cauza asta, pentru că fiind o fire sociabilă care se simte cel mai bine între oameni, mi-au lipsit în primul rând întâlnirile cu colegii, dincolo de informațiile valoroase pe care le culegeam de la speakeri. Totul s-a mutat în online, au fost o grămadă de live-uri și call între colegi, dar nu era același lucru. Când s-au ridicat restricțiile, la final de 2021, am început să sun în stângă și-n dreapta organizatorii de astfel de evenimente să văd dacă le vor relua. Nu păreau foarte dornici de a mai face ceva și se temeau că oamenii s-au obișnuit cu online-ul și va fi greu de adunat un public de 200+ de persoane, în format fizic.
Atunci mi-am dat seama că fix acesta este momentul propice pentru a-mi pune în practică ideile.
Ce trebuie să mai adaug aici, e că în pandemie m-am ocupat serios de canalul meu de YouTube, cu podcast-uri, vlog-uri și tutoriale, lucru care mi-a adus și mai mare notorietate în rândul colegilor. Practic, am ajuns să cunosc și să mă cunoască suficientă lume astfel încât să adun public pentru o conferință. Fără să stau pe gânduri, am rezervat locație, am sunat oameni care să vină de speakeri și am pus anunț public pentru a aduna participanți.
Și, la început de aprilie 2022 a avut loc prima ediție a conferinței Tell a Story. A fost un eveniment gratuit pentru toată lumea. Pe de o parte era un proiect pilot și nu puteam cere bani fără să știu cum va decurge și dacă ce ofer acolo merită și măcar câțiva leuți. Iar pe de altă parte, interesul meu principal a fost să văd dacă oamenii sunt doritori de a se întâlni, deci nu am vrut ca factorul financiar să fie o piedică. Și uite așa, la Tell a Story Conference 2022 au fost 80 de participanți, fiindcă atât ne-a permis sala de la Micuș Barn. Și am avut pe lista de așteptare încă vreo 20 de persoane, în caz că se eliberează un loc. Fiind un eveniment gratuit, n-am avut buget de lucruri sofisticate. Adică n-am avut buget deloc și mi-am asumat că plătesc totul din banii mei, chiar dacă pandemia m-a lovit și pe mine și pe alții la venituri. Dar am avut noroc de niște oameni extraordinari, care ne-au ajutat pe partea asta. Cei de la Micuș Barn nu ne-au luat chirie pentru sală, ci doar o mică taxă pentru masa de prânz la participanți, iar restul costurilor au fost acoperite de cei trei parteneri care au crezut în noi încă de la început: Album Express, West Buy și Photosetup, cărora le sunt profund recunoscător.
Restul este istorie. După ce am văzut că interes există, am turat motoarele la maxim, mi-am format o echipă de profesioniști și am pus în practică adevăratele idei. La următoarele ediții am vândut bilete și de fiecare dată a fost Sold Out. Deci am avut buget pentru locații mai mari, pentru mai mulți speakeri români și internaționali, pentru goodie bag-uri, pentru diverse experiențe pentru participanți și multe altele. Am adunat în fiecare an din ce în ce mai mulți oameni, am atras noi parteneri și am construit o comunitate destul de închegată.
Cu câți bani am rămas după fiecare ediție Tell a Story?
Principiul pe care am mers încă de la început a fost: dacă oamenii au plătit un bilet și mai mult, au plătit cu timpul lor să fie acolo, atunci merită să aibă parte de o experiență memorabilă. Cu alte cuvinte, absolut tot bugetul din bilete și de la parteneri a mers până la ultimul leu în calitatea evenimentului. Nu m-a interesat niciodată profitul, ci am vrut să fac un eveniment așa cum trebuie, cu spekaeri profesioniști care au ceva bun de spus, cu mâncare bună, cu goodie bag consistent, cu party cu muzică live și multe altele. Am vrut asta pentru că am fost la multe evenimente unde speakerii au venit nepregătiți, unde organizatorii au făcut totul pe ieftineală și unde am simțit că cineva își bate joc de timpul meu. Așa că pentru mine și colegii mei a fost literă de lege: La conferința Tell a Story nimeni nu trebuie să simtă asta. După evenimentul din 2023 am rămas cu aproximativ 1000 de lei, bani cu care mi-am scos echipa la pizza. În 2024 am rămas cu aproximativ 6000 de lei, bani cu care am făcut același lucuru și a trebuit să plătesc impozitul la firmă. Iar în 2025, am rămas cu aproximativ 10.000 de lei (2000 de euro), bani pe care i-am împărțit frățește cu echipa de organizare. Pentru cine nu ma crede, dovadă stau cifrele contabile de la firma Tell a Story care sunt publice pe internet. Noi am lucrat 100% legal, am încasat banii prin Netopia și absolut toată lumea a primit factură. Puteți întreba orice participant, că nu am făcut ”ocolișuri” cu bani cash și alte lucruri de genul.
De ce am făcut conferința Tell a Story chiar și fără profit?
Motivele sunt multiple, dar vă zic cele mai importante 3 și o să le iau pe rând.
- Eu am crezut, cred și voi crede întotdeauna în puterea comunității. Am spus asta public de nenumărate ori și la fiecare deschidere a conferinței le-am reamintit asta colegilor fotografi și videografi prezenți în sală. Oricât de bun ai fi și de căutat, dacă ești singur, o să meargă bine o vreme, dar vei ajunge la un plafon. De ce? Pentru că dacă tu ești singurul bun și toți în jurul tău sunt slabi, percepția generală a clienților față de fotografi va fi că toți sunt slabi și au prețuri mici. Degeaba faci tu treabă bună, că mai mult de anumit preț nu vei putea cere pentru serviciile tale fiindcă clienții nu vor înțelege. Dacă toți evoluează, atât profesional, cât și ca echipamente sau pe partea de conduită, se educă și clienții. Dacă toți fotografii cer prețul corect pentru serviciilor lor, tu care ești la un nivel profesional superior, vei putea cere mai mult. Plus că, dacă simți concurența care-ți suflă în ceafă, te vei motiva să evoluezi. Dacă nu ai concurență, te vei plafona și vei trăi în autosuficiență. Deci scopul conferinței este să oferim educație pentru cât mai mulți oameni, ca să evoluăm cu toții.
- Pe internet poți să-ți formezi o părere greșită despre anumiți oameni, în speță despre colegii fotografi. Fie că nu îți place de fața lor, fie că ți se par aroganți, de după ecran poți trăi în minciună și ajungi să displaci sau chiar să detești anumiți oameni doar după aparențe. Dar la acest gen de evenimente ai ocazia să cunoști și persoanele din spatele fotografiilor și să-ți dai seama că unii sunt chiar oameni faini. Eu am pățit de nenumărate ori treaba asta. Indivizi pe care nu-i suportam în online au ajuns să-mi fie prieteni apropiați.
- Apropo de prieteni, vă mai zic un adevăr: ai mai mult de câștigat dacă ai prieteni, decât dacă nu cunoști pe nimeni sau chiar îți faci dușmani. În domeniul nostru se merge mult pe recomandări, iar orice persoană care poate pune o vorbă bună despre tine, îți poate aduce de lucru. Sunt mii de nunții îți țara asta, poate chiar zeci de mii într-un an. Un singur om nu le poate face pe toate. Pe o dată poți servi, ca fotograf, un singur client. Ce se întâmplă cu restul mirilor care-ți cer oferta pentru o dată când ești ocupat? Merg la altul, nu? Și de ce nu i-ai direcționa către un prieten care la rândul lui face același lucru pentru tine? Gândește-te la asta! Nu se întâmplă doar la nivel local, adică doar cu oameni din același oraș cu tine. Se întâmplă și la nivel național. Eu am prieteni în toate județele din țara asta și de fiecare dată când primesc o cerere din zona lor și sunt ocupat, fac recomandări mai departe. Unde i-am cunoscut pe acești oameni? Bingo, la conferințe!
Mai sunt și alte motive cum ar fi: testarea de noi echipamente la care nu ai acces în orașul tău, legarea de parteneriate cu diverși sponsori sau furnizori, crearea de portofoliu la ședințele stilizate, ș.a.m.d. Evoluția breslei și conexiunile sunt cele mai importante. În anii 2000 a fost efectiv vestul sălbatic, iar dacă ne uităm la fotografii și filme de nuntă de atunci, o să râdem în hohote. Treaba s-a mai cizelat după 2010 când au apărut conferințe, workshop-uri și creatori de conținut pe YouTube. Și vedem unde suntem azi! Fotografii români sunt în cele mai multe top-uri internaționale și în reviste de specialitate. Nu e puțin lucru.
De ce nu mai organizăm conferința Tell a Story?
Motivele pentru care am luat decizia ca să nu organizăm Tell a Story Conference în 2026 sunt 3 mari și late: lipsa banilor, interesul scăzut și oboseala. Dar le explic pe fiecare pe rând, iar dacă rămâneți până la final, vă spun și cum văd eu viitorul la toată treaba asta.
Vreau să fac o precizare foarte clară ca să nu-mi aud povești scoase din context. Știți că eu sunt o persoană diplomată și că mă feresc de controverse și de judecăți de valoare. De multe ori prefer să tac decât să dau apă la moară unora sau altora. Dar noi ca români suntem o nație foarte specială și suntem maeștri la răstălmăcit vorbele și la a căuta înțelesuri ascunse. Așa că vreau să fiu transparent cu voi și să vă spune unele lucruri de ”bucătărie internă” și unele mai personale, ca să nu trăiți într-o iluzie. În mod normal nu aș face-o fiindcă sigur pare că mă plâng și cer compasiune. Departe de mine acest gând. Îmi doresc tare mult să știți ce înseamnă acest eveniment și din perspectivă umană! Iar dacă vă veți pune în locul meu, veți vedea că dincolo de ce se vede la eveniment și în online, în spatele cortinei este o uzură fizică și emoțională greu de suportat de către majoritatea oamenilor. Din nou, nu mă plâng vouă, că toate aceste lucruri sunt asumate, ci doar vreau să distrug niște mituri.
1. Lipsa banilor
Nu știu dacă vă puteți imagina cât costă să organizezi un astfel de eveniment în 2026 când toate s-au scumpit și a crescut si TVA-ul. Vă spun eu: 50-60.000 de euro. Și asta cu multe reduceri și bartere, pentru că un buget realist, dacă e să plătești pe fiecare om de acolo la adevărată valoare, este în jur de 80.000 de euro. Cam cât o garsonieră în Cluj sau o casă într-un oraș mai mic.
Vi se pare un preț umflat? Hai să luăm pe rând cele mai mari cheltuieli și chiar vă invit să cereți și voi oferte de la alte locații de 5 stele cum este Wonderland-ul din Cluj și de la alți furnizori ca să vedeți că am dreptate.
Să închiriezi o sală așa de mare costă 2000 de euro pe zi. Deci 6000 de euro pentru 3 zile. Să închiriezi o scenă așa de mare și un ecran LED de 75 de metri pătrați, costă încă 2000 de euro pe zi. Deci 12.000 de euro dintr-un foc, fără să clipești. Apoi, toți oamenii care vin acolo trebuie să mănânce. Pentru cele 3 zile, adică pentru mesele de prânz, cina de la gală, răcoritoare, cafea și gustări, la un preț super negociat, te duce la 100 de euro de persoană. Iar când în sală sunt în jur de 150 de participanți care au luat bilet, vreo 30 de speakeri, încă pe atâția oameni din staff (echipa de organizare, foto-video, marketing, etc), plus furnizori (modele mire și mireasă, floriști, makeup artiști, etc), trebuie să dai de mâncare la 220-230 de oameni. Deci asta înseamnă în jur de 22-23.000 de euro. La toate acestea se adaugă transportul și cazarea pentru cei 30 de speakeri. Unii vin de aproape cu mașina, alții mai de departe cu avionul, străinii vor onorariu de minim 1000 de euro, deci iar se mai duc încă 7-8000 de euro. Apoi trebuie să pui onorariile (din nou, super negociate) pentru echipa foto-video care documentează, costurile pentru grafică, site și echipa de marketing, goodie bag-urile cu agende, pixuri și căni personalizate, brățările textile ca la festival, printurile de bannere, trofeele pentru gala, onorariu la modelele de la shooting-uri, machiaj, păr, degustările de jamon, sushi, vin din pauze și multe, multe alte mărunțișuri care zici că nu-s scumpe, dar tot se adună.
Și cât ai clipi, ajungi la 60.000 de euro. Nu am pus în calcul onorariu pentru cover band care a cântat în schimbul materialelor video, nu am pus comisionul agenției pentru modele, nu am pus oamenii care au lucrat voluntar și multe altele.
De unde trebuie să vină banii aceștia? De la participanți și sponsori.
Și hai să facem un calcul. În 2025 costul întreg al biletului a fost 1350 de lei, adică 265 de euro. Deci, la 150 de participanți, ar fi undeva spre 40.000 de euro. Nu toate bilete s-au vândut la acești bani, pentru că am avut o perioadă de Early Birds. Deci veniturile din bilete ar fi aproximativ 35.000 de euro. Apoi se pun sponsorizările, care nu sunt la nivelul la care vă imaginați voi. Fiecare partener a contribuit, în funcție de pachetul ales cu sume cuprinse între 300 și 1000 de euro. De aici se mai adună vreo 7000 de euro.
Până acum suntem pe minus cu vreo 18.000 de euro dacă vrem Tell a Story Conference 2026. Cum facem rost de banii aceștia? Vindem mai multe bilete și atragem mai mulți sponsori! Corect! Dar lucrurile nu sunt așa cum par la prima vedere, deci trecem la al doilea motiv.
2. Interesul scăzut din partea participanți, dar și a sponsorilor.
Ca să încasăm mai mult din bilete avem două opțiuni. Ori aducem mai mulți oameni, ori creștem prețul la bilet. Am testat ambele variante și niciuna nu funcționează.
Ca să aduci mai mulți oameni, trebuie să ai un preț mai mic la bilete, gen 150 de euro. Cei care au mai fost și știu despre ce e vorba vor veni oricum. Cei care de abia au auzit de noi, au nevoie de ceva care să-i convingă. Fie un speaker de interes pentru ei, fie o recomandare de la cineva care a fost, fie să vină însoțit de alți prieteni, mai ales dacă vine pentru prima dată și nu cunoaște pe nimeni sau fie să vadă plusul de valoare pe care-l aduce conferința pentru el. Dar treaba cu prețul mic la bilete este super riscantă pentru noi. Dacă nu reușim să convingem mai mulți oameni decât cei care sunt nucleul de bază și vin în fiecare an? Dacă unii ar vrea, dar din motive obiective nu pot veni? De exemplu job în timpul săptămânii, copii mici sau alte probleme similare? În acest caz, dacă tot nu putem dubla sau tripla numărul de participanți, venim cu bani de acasă.
Dar dacă creștem prețul la bilete la 400 de euro? Clar ne luăm adio de la ”nehotărâți”. Dacă nu vin la 150 de euro, nu vin cu siguranță nici la 400 de euro. Însă treaba cu prețul mare pune presiune pe nucleul de bază la comunității, iar din feedback-ul lor există riscul ca nici ei să nu vină. Și vă dau doar un exemplu. Un participant, care venea în fiecare an cu soția lui care e și ea fotografă, mi-a spus că 800 de euro nu e o sumă mare pentru două persoane, la ce oferim acolo. Doar că ei vin de departe, iar drumul si 5 nopți de cazare îi duce pe ei la aproape 1300 de euro. Și adevărul trist e că ei nu iau nici măcar 1000 de euro pe nuntă. Deci trebuie să sacrifice banii de pe aproape 2 nunți pentru acest eveniment, lucru care le afectează grav bugetul familiei, fiind singura lor sursă de venit. Și atunci am realizat: Oare câți oameni sunt în situația asta? Fiindcă la ce prețuri pentru fotografii la nuntă am auzit că se vehiculează prin unele zonele ale țării, mă mir că oamenii aceia pot trăi de pe o zi pe alta. Și da! Probabil că ei au cea mai mare nevoie de educație, ca să-și poate crește prețurile, dar nu au cu ce să o plătească. Deci e un cerc vicios.
Dar cum rămâne cu banii de la sponsori? Probabil că unii dintre voi își imaginează că brand-uri așa de mari precum e Sony, Canon, Nikon și Panasonic ne acoperă toate cheltuielile și banii din bilete sunt bonus, adică profit. Complet greșit și vă explic și de ce!
Să luăm exemplul Sony, dacă tot i-am pomenit. Sony e companie gigantică care face un milion de tipuri de produse, mai nou și mașini. Doar că partea de foto-video e doar o divizie din tot ce fac ei. Apoi această divizie e la nivel mondial, deci bugetul lor de marketing se împarte la toate regiunile. Noi suntem în estul Europei, o zonă care nu poate fi comparată cu o piața ca Statele Unite ale Americii, deci vânzările în partea asta de lume sunt mult mai mici. Și în estul Europei suntem noi, o țărișoară mică care probabil nu se apropie de nici 1% din vânzările lor la nivel mondial. De ce, ca doar majoritatea trag pe Sony, nu? Poi nu. Pentru că la noi se cumpără încă SH foarte mult, inclusiv din extern, mulți fentează căile oficiale și iau camere de știm noi unde din acel regat de pe insula din vestul Europei și lucrează foarte mult cu obiective și accesorii third-party pentru că sunt mai ieftine. Și atunci, într-un astfel de climat, cum poți tu convinge Sony că pentru acei 150 de oameni care vin la conferință, care nici măcar nu sunt toți pe Sony și și aceia care sunt, au echipamente din diverse surse, merită să dea mai mult de 1000 de euro? Nu poți! Și nu că ar fi rău intenționați reprezentații din România, ci așa sunt directivele de sus.
Dacă citesc partenerii noștri acest articol, nu vreau să pară că sunt supărat pe ei pentru treaba asta. Doamne ferește! Din contră, le sunt extrem de recunoscător. Înțeleg perfect situația pentru că nu-s absurd să nu văd ce se întâmplă în jur, nu blamez politica lor de marketing, ci chiar o înțeleg pe deplin și n-am cum să fiu supărat pe oamenii din aceste companii care au făcut efortul să vină în fiecare an, cu tot felul de echipamente și vouchere de reduceri, dincolo de banii pentru organizare. Mă înclin în fața tuturor și aveți tot respectul meu!
Alți sponsori? Mulțumesc de întrebare. Pentru ediția din 2025 am contactat peste 300 de firme mari cu potență financiară. Am trimis mail-uri și am dat telefoane la toate băncile comerciale, la toate brand-urile de băuturi alcoolice și non-alcoolice, la toate mărcile de autoturisme, la toate companiile mari de IT și… Unii ne-au ignorat, alții ne-au spus verde în față că ”nișa voastră de public nu este de interes pentru noi”. Adică inclusiv un brand mare care are lanțuri de cafenele în toată țara ne-a sugerat subtil că fotografii sunt prea săraci ca să-și permită cafeaua lor! Poftim? Am văzut negru în fața ochilor și m-am simțit extrem de jignit. Cum adică fotografii nu-și permit cafea de specialitate? Întreabă 1000 de oameni care stau cu laptop-urile în cafenele și vei vedea că o bună parte dintre ei sunt fotografi. Apoi m-am calmat și am gândit problema la rece!
Sunt probabil mii de fotografi în țara asta sau mă rog, cel puțin oameni care au o cameră și o pagină de Facebook cu ”numele lor + photography”. Doar că ei nu sunt vizibili în documentele statului, deci nici în statistici. Atât vreme cât încă sunt mulți oameni care așteaptă la finalul nunții ca mirii să numere banii de la dar și să le dea cash-ul, atât vreme cât ne tot tragem pe fese și nu suntem în stare să facem o asociație națională ca să fim băgați în seama și atâta vreme cât nu reprezentăm o nișă care bagă la rândul ei bani în piață pe căi legale (adică care cumpără din surse oficiale), efectiv suntem invizibili. Efectiv, nu contăm în statistici, deci nu reprezentăm niciun interes pentru nimeni. Una dintre băncile pe care le-am contactat și care oferă credite pentru micii antreprenori și freelanceri ne-a spus că la fotografi nu dau credite fiindcă majoritatea nu pot să dovedească, în acte, că au surse consistente de venit. Despre ce vorbim? Suntem fii ploii și de asta avem nevoie de educație.
Dar ne mai întoarcem puțin la treaba cu participanții. Am observat că nu e o problemă de reclamă la noi. Echipa de marketing și-a făcut treaba exemplar, iar dacă ne uităm pe statistici și vedem că sunt peste 1200 de oameni, adică vizitatori unici, care au intrat pe site, pe pagina conferinței, constatăm că e o problemă la conversie. Deci vizibili suntem, dar oamenii nu văd plusul de valoare. Și dacă noi nu ne-am dat silința pentru acest eveniment, nu știu cine a făcut-o în țara asta. Când le-am zis colegilor din Italia care organizează un eveniment similar la Roma, ca noi în mai puțin de 300 de euro facem eveniment de 3 zile, cu speakeri de business, fotografie și videografie, că avem lectori care fac mini workshop-uri, că oamenii pot să-și facă portofoliu la ședințele foto cu modele, că avem party cu trupă live, că organizăm concurs cu premii și trofee și că la final toată lumea pleacă cu un goodiebag și o grămadă de reduceri la echipamente foto-video, au zis că suntem nebuni. Eu știu că sunt un pic, că perfecționismul poate fi și o boală, dar ori fac ceva super profi, ori nu fac deloc. Sincer, nici nu știu ce ar trebui să ofer mai mult de atât și de aici vine și al treilea motiv.
3. Oboseala
Mi-am asumat de la început că va fi mult de muncă și nu voi fi plătit pentru asta, deci n-am niciun motiv să mă plâng. Dar de la un an la altul, în loc să meargă lucrurile mai bine și mai simplu, pentru că deja am stabilit anumite tipare, a mers din ce în ce mai greu. Și asta este din cauza, în mare parte, a factorului uman.
Pe de o parte e treaba cu participanții. Dacă în fiecare an trebuie să tragi de oameni să-și cumpere bilet și după atâtea ediții tot nu i-ai convins că ce faci acolo merită cei 200 și ceva de euro, începi să-ți pierzi speranța. Sunt aceeași 50 de oameni care-și iau bilet instant când le punem pe site, cărora le sunt profund recunoscător și pentru ei îmi pare cel mai rău că nu facem conferința, iar apoi restul, care sunt tot alții în fiecare an. Oamenii noi, nu doar că vin greu, dar unii mai și creează probleme. Unii stau prost cu bunul simț și nu-i respectă pe ceilalți, alții n-au capacitatea să înțeleagă că există niște reguli ale casei care trebuie respectate. Și aici vă dau doar două exemple de la ediția din 2025. Primul exemplu. Am fost pus în postura ingrată ca în a treia zi de conferință să mă urc pe scenă și să le spun să nu mai vorbească în timpul prezentărilor, fiindcă-i deranjează atât pe speakeri, cât și pe ceilalți participanți, or așa ceva ar trebui să fie de la sine înțeles. A doilea exemplu. La ședințele foto stilizate cu decor și mire și mireasă, trăgeau unii de săracele modele, de parcă de acele blestemate de JPG-uri pe care le pun ei pe Instagram și fac 10 Like-uri depinde viața lor. O participantă i-a spus uneia dintre fetele model ”Dacă nu ți-a plăcut la școală, stai aici și rabdă frig!”. Nici nu vreți să știți ce rușine mi-a fost de săraca fată, care e inginer de profesie și și-a luat liber de la job special pentru noi, ca să vină ca model, pe o sumă net inferioară decât câștigă ea la serviciu, și să fie și înjosită de o neica nimeni. Urât! Foarte urât! Și atunci mă întreb pe mine însumi: Pentru cine depun eu atâta efort? Pentru cine îmi pun eu obrazul? Pentru cine îmi fac datorii?
Apropo de datorii, să nu credeți că baterele nu trebuie achitate. Toți oamenii aceia care ne-au oferi serviciile lor pe ochi frumoși s-au bazat că primesc fotografii și materiale video de la noi. Dar cum bugetul nu ne-a ajuns ca să plătim editori și post eveniment, toate editările au căzut pe umerii mei. Să nu mai zic de cât efort a presupus treaba asta când mai aveam și alte proiecte în lucru pentru clienți. Plus că, unii furnizori la care nu le-am putut oferi mare lucru, mi-au cerut servicii gratuite în schimbul ajutorului lor și evident că nu i-am putut ajuta. Din nou, pentru cine ma strofoc atât? Pentru niște unii care n-au cei șapte ani de-acasă. Nu toți! Că unii sunt oameni de nota 10 și mi-s foarte dragi, dar sunt și unii de care n-am auzit niciodată și… n-are rost să mai zic nimic.
Pe de altă parte e treaba cu speakerii care aduce mult stres și oboseală. Și probabil vi se pare absurd, dar vă explic printr-un exemplu. Pentru fiecare speaker e nevoie de o muncă de aproximativ 10 ore înainte de eveniment. Timpul acesta înseamnă așa: trimiți mail cu invitația oficială care durează până îl scrii. Apoi discuți la telefon să-l lămurești cu tot ce are de făcut. Apoi faci branstorming pentru subiectul pe care-l va aborda și un plan de idei. Apoi aștepți poze cu el și o descriere ca să-i faci grafica de postări și să-l prezinți pe site. Apoi trebuie să faci contract, să ți-l semneze și să îți dea factura. Apoi trebuie să vezi cu ce vine și eventual să-i rezervi avion, tren sau autobuz. Apoi trebuie să-i rezervi cazare și să vezi ce meniu preferă, normal sau vegetarian. Apoi aștepți prezentarea de la el ca să o trimiți colegilor de la tehnic. Și într-un final te rogi că nu intervine nimic și va fi prezent pe scenă, apt și cu temele făcute. Deci e o muncă, care trebuie multiplicată de 30 de ori, pentru 30 de oameni. Acum gândiți-vă câte lucruri pot merge prost aici. Nu-ți trimite la timp pozele și materialele pentru postări, lucru care încurcă echipa de marketing și-ți ține pe loc promovarea. Nu-ți trimite contractul semnat și factura și te decalează cu plățile. Nu-și face timp pentru a discuta despre prezentare și se trezește în ultimul moment, lucru care îți dă peste cap și echipa tehnică. Se răzgândește de 100 de ori legat de când vine și când pleacă și cu ce, lucru care te face să vorbești de 100 de ori la hotel pentru el, să-i schimbi biletele de avion și alte probleme. Schimbă meniul pe care îl vrea, nu se poate decide dacă vine singur sau cu cineva și în cel mai rău caz, te anunță în ultimul moment că are o problemă și nu mai poate veni. Efectiv faci cu capul.
Și o să-mi ziceți: ”Dar măi Paul, tu ai echipă, de ce le faci tu pe toate?” Întrebarea este foarte bună și răspunsul l-ați dedus deja. Nu sunt bani. Atâta vreme cât nu am de unde plăti colegii la adevărată lor valoare, nu pot să am nici pretenții să fie 24/7 la cheremul meu. Ei fac tot ce pot, dar în măsura bugetului și un pic peste pentru că suntem prieteni. Oamenii au treburile lor și printre altele mă ajută și pe mine. Că doar nu-și vor lăsa clienții care le aduc bani pentru mine care le dau o pungă de semințe.
Apropo de lăsat clienții care aduc bani în favoarea muncii de amorul artei. Nu știu dacă sunteți conștienți, dar eu fac multe concesii de acest gen când sunt în procesul de organizare. De când fac conferința n-am mai avut timp pentru ședințe foto de Crăciun. Noi începem din septembrie organizarea, iar cea mai grea parte este în luna noiembrie și decembrie când trebuie să rezolvam treaba cu speakerii. Apoi din ianuarie și până la eveniment punem la punct detalii, că deja se conturează bugetul și băgăm tare pe marketing. Deci automat mi-am tăiat o sursă de venit, adică ședințele foto în studio, de Crăciun. Apoi în luna martie, când toate se sparg în capul meu din cauza speakerilor care nu fac lucruri la timp sau zic că nu mai vin și din cauza unor parteneri care se retrag și ne lasă baltă, trebuie să stau 12-14 ore pe zi la studio. Efectiv nu mai am timp de niciun client. Lucru care iar mă face să pierd bani. Să nu mai zic că nu mai am viață socială în martie, că nu am timp să-mi văd soția și că dorm puțin și sunt un zombie. Nu cred că vă puteți imagina. Din nou, nu mă plâng, că mi-am asumat! Dar grozav ar fi ca acești oameni să aibă totuși un pic de respect și să nu promită lucruri pe care nu vor să le facă până la capăt.
Și știți ce este cel și cel mai groaznic și ce te macină cel mai tare? Faptul că nu vei vinde suficiente bilete și că trebuie să vii cu bani de acasă. După ce că ești rupt de oboseală, frustrat și nici nu lucrezi nimic pentru clienți că produci niște bănuți, stai zilnic cu stresul, ca picătură chinezească, că poate trebuie să iei din banii familiei pentru ”amorul artei”. Dacă nici acesta nu e motiv de divorț, nu știu ce să zic. Un soț care muncește ca un nebun, ”de plăcere”, care nu aduce bani acasă că refuză clienți și mai și ia din economii pentru niște unii cu 2 clase mai mult decât trenul, cred că ar scoate din minți orice femeie. Dar până acum am avut noroc că Cris a mea m-a înțeles și a muncit cot la cot cu mine ca să nu ajungem acolo. Că ce să vezi? Cu o lună înainte de eveniment eram pe minus cu niște multe mii bune de euro, pentru că oamenii nu înțeleg cum funcționează un astfel de eveniment și nu-și cumpără bilete din timp.
Din nou, nu v-am spus toate lucrurile aceasta nu ca o văietare, ci doar ca să vă fac conștienți. Dar acum, când în fiecare zi îmi sună telefonul sau primesc mesaje pe social media de la diverși oameni care mă întreabă dacă facem sau nu conferința, simt nevoie să împărtășesc asta cu voi.
Credeți că m-ar motiva banii ca să continui?
Nicio șansă! Nici măcar 10.000 de euro curați, nu m-ar motiva. De ce? Motivația mea de până acum a fost alta și anume creșterea comunității. Și am făcut asta de drag și fără să câștig bani. Dar când văd cât miserupism e în jurul meu și cât de puțin le pasă altora de colegii lor, dacă singura motivație ar fi banii, cu siguranță n-aș face nici jumătate din ce am făcut până acum. Puneți-vă în locul meu și hai să facem un calcul la rece. 10.000 de euro pentru 6 luni de organizare și încă 2 luni de prelucrări foto-video după, înseamnă 1250 de euro pe lună, adică 6250 de lei. Dacă împărțim la 30 de zile înseamnă aproximativ 208 lei pe zi. Dacă punem o medie de muncă de 4 ore pe zi (să zicem că în unele zile din cele 6 luni de organizare nu ai de făcut treaba, dar lucrezi în schimb 10-12 ore pe zi în martie), rezultă un onorariu de 52 de lei pe oră. Acum gândiți-vă cu ce sumă fotografiați o nuntă, o ședință foto, o clasă de absolvenți, un majorat, un botez sau orice alt serviciu foto. Scădeți de acolo investiția în scule și taxele la stat și împărțiți cât rămâne la numărul de ore lucrate pe teren și la editare. Vă spun eu! E cu mult peste cei 52 de lei pe oră! Mai par mulți bani cei 10.000 de euro? Merită tot stresul și mai ales, riscurile? Sau mai bine vă vedeți de treabă, mergeți să fotografiați diverse proiecte de unde rămâneți cu mai mulți bani și dormiți noaptea liniștiți.
Concluzia
Concluzia e clară și cred că am dat destule argumente de ce un astfel de eveniment nu este fezabil și este foarte greu să aibă o continuitate dacă nu se poate susține financiar. Singura soluție e ca oamenii din comunitate să înțeleagă valoarea unei conferințe în primul rând pentru ei și să aprecieze și cu portofelul, nu doar cu cuvinte frumoase, munca oamenilor care organizează.
Să nu mă înțelegeți greșit. Se poate face și cu mai puțini bani, dar vor venim mai puțini speakeri, locația nu mai e de 5 stele, mâncare e ca la cantină, nu mai e ecran mare, ci un proiector, adio workshop-uri și poze de portofoliu șamd. Eu nu pot face asta! Intră în contradicție cu principiul meu de care v-am zis la început: Nu vreau să-mi bat joc de banii și de timpul oamenilor!
Cu siguranță și colegii mei care au organizat sau organizează astfel de evenimente au trecut și trec prin același lucru ca și mine! Marian Sterea, Marius Tudor, Laurențiu Sălcăian, Daniel Chindea, Cătălin Anghel, Andra și Marius Drăgan, Ovidiu Leșan și Eduard Carp, dacă v-ați uitat la acest video, vreau să știți că aveți aprecierea mea sinceră. La rândul meu, am participat, pe cât am putut la evenimentele organizate de voi, v-am susținut și prin cumpărarea unui bilet, dar și în calitate de speaker! Dar eu, cel puțin momentan, trebuie să iau o pauză! Poate voi ați gândit mai pragmatic decât mine și nu v-ați întins la așa de multe lucruri, ca să vă rămână și niște bănuți, dar știu că oricum nu v-ați îmbogățit, iar scopul a fost și la voi același: să ajutați comunitatea să crească! Tot respectul meu!
V-am promis că vă zic și care cred eu că e viitorul conferințelor în domeniul foto-video. Mulți m-au întrebat de ce nu facem și online pentru că ar fi costuri mai mici de organizare și cu siguranță ar fi mai mulți participanți. Răspunsul meu a fost clar și mereu același: nu ne adunăm doar ca să ascultăm niște speakeri care dau informații, ci ne adunăm ca să ne cunoaștem între noi, să legăm prietenii și poate și colaborări. Fix treaba asta, care e cea mai importantă, s-ar pierde. Informații sunt cu nemiluita pe YouTube și alte platforme. Relațiile autentice trebuie construite. Și vedeți voi, dacă faci un eveniment exclusiv de socializare, nu vine nimeni. Trebuie să aduci și informație. Dar tot nu e suficient, fiindcă trebuie și practică și distracție. Și toate acestea costă.
Iar despre viitor. E foarte mult de discutat, dar vă zic doar pe scurt concluzia mea. Generația Z, cei născuți după 1998 și în curând și Generația Alfa, cei născuți după 2010, au crescut cu internetul sub nas, adică cu lucrurile care vin instant și fără efort. Eu cred și am văzut asta pe propria piele, că următoarele generații de fotografi nu mai depun eforturi financiare, de timp și de deplasare pentru a afla lucruri. Pentru ei, ”how to” e la un click distanță. Și veți spune: ”Da, dar nu pot avea imaginea de ansamblu dacă se uită la trei TikTok-uri și un tutorial pe YouTube”. Vreți să știți un adevăr care doare? Nici nu mai au nevoie! Pentru că nici clienții lor, din aceleași generații cu ei, nu mai apreciază o fotografie perfectă și de calitate cu o aprecia Generația X și nici nu sunt interesați de poveste din imagini, care era esențială pentru Generația Y. Pentru ei totul e aici și acum, pe sentiment și dopamină. Pentru asta nu au nevoie de o cunoaștere temeinică a fotografiei, iar partea tehnică care nouă ne-a lua ani de zile să o stăpânim, e acum rezolvabilă printr-un click, de către inteligența artificială. Copii ăștia nu au nevoie de noi, fotografii care deja suntem bătrâni, pentru că pentru ei nu mai există idoli! Nu vor veni la vreo conferință ca să întâlnească pe un anume fotograf pentru că reperele lor nu mai sunt ”monștri sacri” ai fotografiei, ci trend-urile care se schimbă într-un ritm amețitor.
Deci, povestea Tell a Story Conference se oprește, deocamdată, aici. O bătălie a fost pierdută, dar nu și războiul. Poate o vom mai face pe viitor sau poate nu. Sau poate sub o altă formă, cine știe?
Dar ce e important de reținut, noi oricum continuăm proiectul educațional Tell a Story prin cursurile și workshop-urile pe care le face și avem în plan o mulțime lucruri care să fie mai adaptate vremurile în care trăim. Dacă o conferință nu este necesară, cu siguranță v-om găsit alte metode prin care să aducem plus valoare comunității. Ne puteți urmări peste tot pe social media fiindcă vom posta când avem noutăți.
Vă mulțumesc pentru vizionare! Vă sunt profund recunoscător tuturor celor care ați contribuit, printr-un fel sau altul, pentru ca Tell a Story Conference să ajungă la acest nivel! Eu sunt mulțumit și împăcat că am făcut din acest eveniment un etalon, cel puțin la nivel național și asta datorită și vouă: familie, prieteni, colegi din echipă, speakeri, participanți, parteneri și simpatizanți.
Vă mulțumesc tuturor și grijă mare de voi! Să ne revedem cu bine! Cu drag, Julius Paul.
